Clopotele

  de Richard Harvell

     De mult mi-o doream si uite ca a venit la mine! Coperta verde, pagini ingalbenite si mirosul specific. 

     A fost una dintre putinele carti de care m-am rugat sa nu se mai termine, sa o pot citi la nesfarsit; descrierea m-a facut sa ma indragostesc pe loc : "Nascut intr-o clopotnita, intr-un sat din Alpii Elvetieni, Moses, fiul unei sarmane surdo-mute este inzestrat cu un auz remarcabil si cu o voce limpede precum sunetul uriaselor clopote sub care a vazut lumina zilei...". Nimic nu este mai placut decat sa citesti o carte a carei menire este sa-ti dezmorteasca simturile, sa te faca sa constientizezi ca esti inconjurat de lucruri minunate, care au fost aduse aici, langa noi, tocmai pentru a invata sa iubim frumosul, sa ne hranim cu el ori de cate ori uitam ca traim.

Clopotele

     De la copilul sarman, care simte cu tot trupul sau firav fiecare sunet melodios al clopotelor mamei sale, Moses ajunge sa-si implineasca cel mai mare vis. Insa pana acolo... ii simtim sufletul sfasiat de atatea ori, ii uram pe cei care il nedreptatesc, il compatimim cand sufletul lui plange, iubim cand el iubeste. Am trecut alaturi de el prin atatea clipe de suferinta, incat incepusem sa cred ca nu i-a fost scrisa nicio bucurie care sa-i cicatrizeze sufletul mutilat. Dar cand a incoltit iubirea... atunci am crezut ca nu exista nimic ce l-ar putea dobori, nimic ce l-ar putea opri din drumul anevoios catre fericrea lui, catre Ea.

"De trei ori in viata mama m-a strigat cu clopotele ei. In noaptea aceasta a facut-o pentru prima data: clopotul abatiei a batut ora doua. Doua dangate ascutite, chiar cand eram gata sa-mi mutilez cel mai fin simt. In linistea mohorata a lumii, cele doua batai mi-au trezit auzul. Pret de zece-douazeci de secunde, urechile mi s-au agatat de sunetele care se estompau incet, pana cand am auzit ecouri slabe din orasul indepartat.

Surd ca tine, mama, asa as fi fost. 

Am auzit soapta talpilor ei care dansau pe podeaua de lemn a clopotnitei. I-am auzit trupul rasunand odata cu clopotele ei."

Vis de vara

  Nu-l mai vazuse in viata ei, dar familiaritatea trasaturilor lui a izbit-o din prima clipa; se cunosteau doar de cateva minute, dar simtea ca il stie de o vesnicie. Il privea cu nesat, ii sorbea cuvintele si felul cum le rostea, gesturile, ticul pe care parea sa il aiba de a stramba putin din nasul fin, usor in vant, in timp ce pleoapele cu gene nici prea blonde, nici prea inchise la culoare ii acopereau ochii de un albastru-verzui. Si ea ii simtea privirile pe obrajii care ii erau rosii acum, pe gatul subtire dar zvelt, pe mainile slabute, bronzate uniform. Dar ei nu ii pasa, pentru prima data, nu o interesa cum arata in ochii unui baiat, voia doar sa il priveasca pe EL. Se multumea asadar numai sa stea aproape de acest necunoscut, de aceste maini cu degete subtiri si nervoase care o atrasesera dintotdeauna la orice baiat.

Vis de vara

     Nici nu-si daduse seama ca valurile incepusera sa-i ude tricoul, intr-atat de agitata devenise marea din fata lor, incat picaturile aruncate in graba ajungeau pana la ei; blugii ii erau de asemenea uzi din cauza nisipului umed al tarmului pe care se asezasera.

     Taceau amandoi. De fapt, niciunul nu vorbise prea mult; cu toate astea, in cele cateva minute el aflase totul despre ea din atat de putine intrebari. I se parea mai degraba timid si retras, multumindu-se cu tacerea care se lasase acum intre ei, ca si cum tot ce putea fi spus se spusese deja. Ii simti din nou privirea si ea isi intoarse capul: ochii lui pareau tristi, de parca ar fi cuprins in ei o intreaga viata de chinuri, dar aveau totodata o scanteie care juca intre undele verzi topite in acel albastru careia ei ii era greu sa ii atribuie o nuanta clara. Negrul pupilei era atat de profund incat parea o picatura de intuneric intr-un ocean tulbure, care, la cadere, declanseaza acele unde regulate oprite pana la urma de atingerea tarmului - acea margine ingrosata a irisului, care la el era de un verde inchis infiorator. Realiza ca nu-i cunostea nici macar numele si dintr-o data se incrunta, intorcandu-si privirea catre marea inspumata. El observa, dar nu o intreba nimic. Countinua sa o priveasca, aparent pierdut in ganduri si rupt de realitate, dar atent la trasaturile profilului perfect, gratios si la zvacnirile buzelor ei frumoase, naturale. Ea se intoarse si pe el nu paru sa-l deranjeze ca-i fusese descoperita tinta privirilor. Au stat atata timp neclintiti, incat l-a putut observa din nou cu atentie: expresia fetei lui se schimbase, ceva il facea sa para hotarat, atat de hotarat incat...

     Dintr-o data se simti sarutata, mai degraba abia atinsa, de parca buzele ei ar fi fost atat de fragile incat s-ar fi putut sfarama in acest fel. O atingere mai putin timida o facu sa se piarda cu totul; nu-l mai simtea decat pe el, atat de aproape si atat de real. Cu greu se desprinse o clipa pentru a putea respira din nou si el abia ii dadu drumul gurii, de parca i-ar fi fost teama ca marea agitata avea s-o smulga de langa el. Au stat mult timp asa, privindu-se in ochi si fiecare simtind suspinul celuilalt pe propriile buze, inghitindu-le ca pe propriile cuvinte.