Golul din mine

     Cu fiecare secunda ma tem tot mai tare. Cui nu ii e teama ca golul, odata aparut, sa nu se adanceasca din ce in ce mai mult? Cine imi poate spune ca e un simplu gol pe care timpul il va umple fara a lasa urme in mine sau intre noi? Si chiar daca mi-ar spune...l-as crede oare? 

Nu stiu de ce simt in permanenta nevoia de a pune la indoiala orice lucru marunt ce imi poate aduce cat de putina fericire. Am ajuns la concluzia ca asta e blestemul meu si cu el va trebui sa traiesc, sa ranesc si sa ma las ranita. 

Acum, golul din mine se casca asemenea unei prapastii, iar eu sunt cea care priveste inspaimantata in jos. Oare ma va lasa sa cad sau ma va prinde in brate pentru ca apoi sa nu-mi mai dea drumul?

Nimic

     Ti s-a intamplat vreodata sa simti cu toata fiinta cum totul in jurul tau se prabuseste? Cum un singur cuvant poate destrama tot ce ai cladit cu greu? Sa incerci apoi sa lipesti la loc bucata cu bucata, in graba, gandind ca totul poate fi la fel ca inainte... 

Cred ca asta e cea mai mare amagire pe care o poti oferi unui suflet ranit: sa-i spui ca totul va fi la fel ca inainte, ca totul va fi bine.

Apoi acel moment de dupa prabusire, cand nu mai stii ce simti, ce vezi, ce auzi, ce ar trebui sa spui in continuare. Cand nimic nu iti mai pare simplu, frumos, cand nimic nu iti mai apare cu vreun sens. Cand totul iti apare ca si cum ar fi nimic.

Azi

Nu poti sa cuprinzi nimic, oricat ai vrea, oricat ai incerca. Nu poti sa iei nimic din momentul prezent pentru mai tarziu, pentru momentul pe care-l vei numi "acum", in care vei incerca sa-ti amintesti cum a fost, sa retraiesti si sa simti iar si iar fiecare gest, fiecare privire, fiecare cuvant, strangere de mana, bataie a inimii, fiecare imbratisare, zambet, suparare, fiecare sarut. 

Pe moment nu realizezi, iar pe mai tarziu nu-ti vor ajunge, nu te vei multumi cu franturi de amintiri, cu secvente intrerupte de fiecare respiratie a prezentului care-ti reaminteste ca totul a trecut, aruncandu-ti in fata trecutul... de parca noi am vrea asta, de parca ne-am multumi, de parca am sti sa pretuim si sa pastram.