Good mornin' sunshine!

   

Why are you so far?

     Oare vom inceta vreodata sa mai traim printre amintiri? Sa mai traim in trecut si in viitor, iar de prezent sa uitam atat de lesne? 

     Oare voi inceta eu vreodata sa mai suspin dupa ceva ce a fost si nu se va mai intoarce? Si sa nu-mi dau seama ca eu sunt cea care nu-i da voie sa se intoarca? Pentru ca raman blocata in trecut si prezentul il traiesc in ceata... si uneori pentru ca zbor atat de departe in viitor si nu e nimeni aici, sa ma readuca unde trebuie, sa-mi taie din aripi atat cat e nevoie.

     Daca nu voi spulbera acum aceasta ceata in care ma zbat, oare voi mai avea putere alta data? 

     Acum mi-e dor de ea, de mare, dar atunci parca n-a fost nimeni acolo sa-mi zgaltaie umerii, sa-mi deschida ochii si s-o vad cu adevarat, s-o simt cu fiecare bucata a sufletului, sa mi-l spele de tot ce stransesem urat in el; pentru ca asta suntem, sau poate asta sunt eu. Acum, cea mai trista amintire este a soarelui a carui stapana era numai ea, marea... dar tristetea care se ascunde printre valurile ei este aceea a momentului prezent, caruia nu-i pot oferi nici macar un zambet stramb. Dar il vad pe el, soarele de astazi, un soare de octombrie tarziu, cum imi trimite increzator un zambet cald si sincer si eu, la randul meu, il imbratisez si-i promit ca nu voi mai inchide niciodata ochii sa visez la ceva, departe, atata timp cat prezentul este aici si nu acolo!