Catre tine, V.
Cred ca durerea de pana acum m-a facut imuna sau cel putin mi-a amortit sufletul, pentru ca acum ma pot gandi la tine fara sa doara prea tare.
Ce mi se pare ciudat e ca din prima clipa am inteles ca nimic nu mai poate fi la fel, chiar daca, dupa aceea, speranta a incoltit de nenumarate ori in sufletul meu. Dar sa nu crezi ca mi-a fost usor sa ma obisnuiesc cu ideea de gol; de gol in suflet, in gand, in toata fiinta mea. Desi fiecare seara aducea cu ea amarul amintirilor, singur intunericul noptii facea totul mai usor. Era ca si cum, in loc sa sporeasca dorul de tine, ca atunci cand obisnuia sa fie bine, facea ca totul sa para amortit... si aceasta stare de amortire a fost singura care a ramas langa mine noapte de noapte pana cand somnul ma gasea ingropata sub amintiri. Intr-un fel, a tinut loc de tine...
Apoi urma dimineata... cand totul se amplifica din prima clipa in care sufletul se trezea si incepeam sa simt cum golul din mine creste cu fiecare gand ce ma trimite la tine; niciodata nu am crezut ca voi simti golul acesta atat de profund incat sa-mi aduc genunchii pana la barbie si sa-i strang cu mainile de teama ca golul sa nu se adanceasca mai tare. Era ca si cum incercam sa-l opresc sa devina material, pentru ca daca l-as fi putut vedea cu alti ochi in afara de cei ai sufletului poate ca nu as fi reusit sa-mi stapanesc lacrimile asa cum incercam zadarnic in fiecare clipa a diminetii.
Am descoperit apoi ca somnul era singurul ce ma putea trimite in acea stare in care stiam ca nu simt mare lucru, iar daca simteam ceva, era un fel de amestec intre resemnare si amagire.
Daca imi lipsesti? Fara indoiala... Cel mai mult imi lipsesc vocea si rasul tau, singurele care mi te aduceau aproape in fiecare zi. Daca iti lipsesc? Aproape ca nu mai conteaza, iar daca a contat, nu stiu daca a facut ceva sa fie mai usor pentru mine.
Amintirile au inceput sa paleasca in fata viitorului si, cum era de asteptat, timpul a facut durerea suportabila, pana o va sterge de tot, sau aproape de tot.
Insa pana atunci...
Apoi urma dimineata... cand totul se amplifica din prima clipa in care sufletul se trezea si incepeam sa simt cum golul din mine creste cu fiecare gand ce ma trimite la tine; niciodata nu am crezut ca voi simti golul acesta atat de profund incat sa-mi aduc genunchii pana la barbie si sa-i strang cu mainile de teama ca golul sa nu se adanceasca mai tare. Era ca si cum incercam sa-l opresc sa devina material, pentru ca daca l-as fi putut vedea cu alti ochi in afara de cei ai sufletului poate ca nu as fi reusit sa-mi stapanesc lacrimile asa cum incercam zadarnic in fiecare clipa a diminetii.
Am descoperit apoi ca somnul era singurul ce ma putea trimite in acea stare in care stiam ca nu simt mare lucru, iar daca simteam ceva, era un fel de amestec intre resemnare si amagire.
Daca imi lipsesti? Fara indoiala... Cel mai mult imi lipsesc vocea si rasul tau, singurele care mi te aduceau aproape in fiecare zi. Daca iti lipsesc? Aproape ca nu mai conteaza, iar daca a contat, nu stiu daca a facut ceva sa fie mai usor pentru mine.
Amintirile au inceput sa paleasca in fata viitorului si, cum era de asteptat, timpul a facut durerea suportabila, pana o va sterge de tot, sau aproape de tot.
Insa pana atunci...
