In seara aia te-ai numit Robert si eu ti-am multumit frumos.
                In seara aia te-ai asezat tacticos, intre doua fumuri de tigara, langa un suflet ce-si ascundea patima in spatele unui zambet inocent. O seara mai tarziu ai simtit doua solduri calde printre sarutari ce m-au dezbracat de multa pasiune. Cu nesat am pictat atunci mult verde-n ochii mei si rosu-nchis pe buzele tale. Am amestecat gustul meu cu gust dulceag de flori si-atunci ti-am vazut ochii-nchisi. Cu tine totul parea simplu si plin. Parea simplu sa te fac sa ma-ntelegi, simplu sa te las sa ma lipesti de tine, sa te fac sa-mi vrei respiratia. Pline pareau buzele tale, stransorile calde si vocea ta. Ti-ai fumat dorintele una cate una, la fel de darz pe cat mi-ai muscat buzele si gatul.
                In seara asta imi musc buzele sa ma cred pe mine si inca simt pielea mirosind a fum.

Dor

Intreaba-ma ce fac in fiecare zi .

Iti voi raspunde ca traiesc prin tine. 

Inainte de a deschide ochii in fiecare dimineata, imi deschid sufletul

si te gasesc acolo. Dormi asemenea unui copil, intors pe partea dreapta, 

cu o mana intinsa intr-o parte, de parca ai tine pe cineva in brate.

Dar, dragule drag, tu nu stii ca eu nu sunt nici acum acolo, 

tu speri in fiecare seara ca lasand mana astfel, eu voi veni si imi voi 

linisti capul pe bratul tau amortit de atatea nopti de asteptare.

Ma ridic din pat si merg la fereastra. Acolo, imi rasfir degetele mainilor, 

lasand sa se strecoare printre ele lumina laptoasa a diminetii de iarna; 

si nu stiu cum, dar parca vad mainile tale, cu degetele tale subtiri,

 dupa a caror atingere tanjeste pielea mea atat de mult. 

Trec pe langa oameni si iti caut parfumul in fiecare, iar atunci cand 

gasesc unul care sa semene catusi de putin cu al tau, imi deschid larg 

plamanii si il las sa-mi invadeze trupul. Atunci, ma opresc din tot ce fac.

Oricum simt ca nu as mai putea continua, parfumul tau ma ameteste. Pleoapele 

imi coboara incet si buzele incep deja sa-ti rosteasca numele. E ca si cum 

fiinta mea te simte independent de mine, de ratiunea mea. Nu ma mai asculta, 

incerc sa-i spun ca e o capcana, ca si cea de ieri, de acum 3 zile, de 

acum doua saptamani, ca atatea si atatea capcane pe care i le arunca timpul 

si dorul de tine, dar tot ce aude sunt soaptele tale.

Printre pleoape vad apoi miscare in jur si trag de fiecare nerv din mine 

sa ma pot misca din nou, insa trupul meu nu mai asculta decat de tine, de cand 

sufletul meu iti ofera adapost. In acelasi timp, stiu ca daca ridic privirea 

si ma clintesc din loc tu nu vei mai fi acolo, iar eu nu vreau asta, ci in 

fiecare celula din corp fierbe parca o singura dorinta, numai una... 

sa simt atat de profund iluzia prezentei tale incat sa tina loc de tine.

Prezenta ta imi spala sufletul de tot ce strang urat in el, de tot ce e greu 

si ma apasa, de tot ce e rau si ma doare.

Atat de profund traiesti in mine, incat simt ca triesc prin tine.

...

Teama

     

     De cele mai multe ori ma tem.

     Mi-e teama de prea multa fericire, de faptul ca intr-o zi voi fi nevoita sa privesc totul ca pe un lucru copilaresc, ca pe ceva ce a trecut la fel ca toate celelalte; pentru ca oamenii se obisnuiesc usor cu ideea ca lucrurile, odata pierdute, nu se mai pot intoarce la ei. Dar nu-i condamn, la urma urmei, de ce-as face-o? Nu poti trai toata viata gandindu-te la ce ai pierdut si tanjind dupa toate lucrurile pe care timpul incearca sa le stearga; n-ar trebui sa-i stam in cale si sa-l impiedicam sa estompeze din amintirea a ceea ce a fost. Ar fi totul prea dureros, nu-i asa?...

     Am in minte o imagine cu mine stand la marginea unui drum lung, sau intr-un loc departe de lume; privesc undeva in departare si ma gandesc la asta, la ce este acum, ca la ceva ce a fost si nu se mai poate intoarce la mine. Si ma ingrozeste gandul asta.

...

Catre tine, V.

     Cred ca durerea de pana acum m-a facut imuna sau cel putin mi-a amortit sufletul, pentru ca acum ma pot gandi la tine fara sa doara prea tare.

 Ce mi se pare ciudat e ca din prima clipa am inteles ca nimic nu mai poate fi la fel, chiar daca, dupa aceea, speranta a incoltit de nenumarate ori in sufletul meu. Dar sa nu crezi ca mi-a fost usor sa ma obisnuiesc cu ideea de gol; de gol in suflet, in gand, in toata fiinta mea. Desi fiecare seara aducea cu ea amarul amintirilor, singur intunericul noptii facea totul mai usor. Era ca si cum, in loc sa sporeasca dorul de tine, ca atunci cand obisnuia sa fie bine, facea ca totul sa para amortit... si aceasta stare de amortire a fost singura care a ramas langa mine noapte de noapte pana cand somnul ma gasea ingropata sub amintiri. Intr-un fel, a tinut loc de tine...
 Apoi urma dimineata... cand totul se amplifica din prima clipa in care sufletul se trezea si incepeam sa simt cum golul din mine creste cu fiecare gand ce ma trimite la tine; niciodata nu am crezut ca voi simti golul acesta atat de profund incat sa-mi aduc genunchii pana la barbie si sa-i strang cu mainile de teama ca golul sa nu se adanceasca mai tare. Era ca si cum incercam sa-l opresc sa devina material, pentru ca daca l-as fi putut vedea cu alti ochi in afara de cei ai sufletului poate ca nu as fi reusit sa-mi stapanesc lacrimile asa cum incercam zadarnic in fiecare clipa a diminetii.
Am descoperit apoi ca somnul era singurul ce ma putea trimite in acea stare in care stiam ca nu simt mare lucru, iar daca simteam ceva, era un fel de amestec intre resemnare si amagire.
Daca imi lipsesti? Fara indoiala... Cel mai mult imi lipsesc vocea si rasul tau, singurele care mi te aduceau aproape in fiecare zi. Daca iti lipsesc? Aproape ca nu mai conteaza, iar daca a contat, nu stiu daca a facut ceva sa fie mai usor pentru mine.
Amintirile au inceput sa paleasca in fata viitorului si, cum era de asteptat, timpul a facut durerea suportabila, pana o va sterge de tot, sau aproape de tot.

Insa pana atunci...

...

Talking to the moon

Cat de tare m-ai prins in brate? Atat de tare pe cat te-am prins eu in sufletul meu? Priveste acum luna si spune-mi... cat de pregatit esti sa nu-mi mai dai drumul?

Golul din mine

     Cu fiecare secunda ma tem tot mai tare. Cui nu ii e teama ca golul, odata aparut, sa nu se adanceasca din ce in ce mai mult? Cine imi poate spune ca e un simplu gol pe care timpul il va umple fara a lasa urme in mine sau intre noi? Si chiar daca mi-ar spune...l-as crede oare? 

Nu stiu de ce simt in permanenta nevoia de a pune la indoiala orice lucru marunt ce imi poate aduce cat de putina fericire. Am ajuns la concluzia ca asta e blestemul meu si cu el va trebui sa traiesc, sa ranesc si sa ma las ranita. 

Acum, golul din mine se casca asemenea unei prapastii, iar eu sunt cea care priveste inspaimantata in jos. Oare ma va lasa sa cad sau ma va prinde in brate pentru ca apoi sa nu-mi mai dea drumul?

Nimic

     Ti s-a intamplat vreodata sa simti cu toata fiinta cum totul in jurul tau se prabuseste? Cum un singur cuvant poate destrama tot ce ai cladit cu greu? Sa incerci apoi sa lipesti la loc bucata cu bucata, in graba, gandind ca totul poate fi la fel ca inainte... 

Cred ca asta e cea mai mare amagire pe care o poti oferi unui suflet ranit: sa-i spui ca totul va fi la fel ca inainte, ca totul va fi bine.

Apoi acel moment de dupa prabusire, cand nu mai stii ce simti, ce vezi, ce auzi, ce ar trebui sa spui in continuare. Cand nimic nu iti mai pare simplu, frumos, cand nimic nu iti mai apare cu vreun sens. Cand totul iti apare ca si cum ar fi nimic.