...

Teama

     

     De cele mai multe ori ma tem.

     Mi-e teama de prea multa fericire, de faptul ca intr-o zi voi fi nevoita sa privesc totul ca pe un lucru copilaresc, ca pe ceva ce a trecut la fel ca toate celelalte; pentru ca oamenii se obisnuiesc usor cu ideea ca lucrurile, odata pierdute, nu se mai pot intoarce la ei. Dar nu-i condamn, la urma urmei, de ce-as face-o? Nu poti trai toata viata gandindu-te la ce ai pierdut si tanjind dupa toate lucrurile pe care timpul incearca sa le stearga; n-ar trebui sa-i stam in cale si sa-l impiedicam sa estompeze din amintirea a ceea ce a fost. Ar fi totul prea dureros, nu-i asa?...

     Am in minte o imagine cu mine stand la marginea unui drum lung, sau intr-un loc departe de lume; privesc undeva in departare si ma gandesc la asta, la ce este acum, ca la ceva ce a fost si nu se mai poate intoarce la mine. Si ma ingrozeste gandul asta.

...

Catre tine, V.

     Cred ca durerea de pana acum m-a facut imuna sau cel putin mi-a amortit sufletul, pentru ca acum ma pot gandi la tine fara sa doara prea tare.

 Ce mi se pare ciudat e ca din prima clipa am inteles ca nimic nu mai poate fi la fel, chiar daca, dupa aceea, speranta a incoltit de nenumarate ori in sufletul meu. Dar sa nu crezi ca mi-a fost usor sa ma obisnuiesc cu ideea de gol; de gol in suflet, in gand, in toata fiinta mea. Desi fiecare seara aducea cu ea amarul amintirilor, singur intunericul noptii facea totul mai usor. Era ca si cum, in loc sa sporeasca dorul de tine, ca atunci cand obisnuia sa fie bine, facea ca totul sa para amortit... si aceasta stare de amortire a fost singura care a ramas langa mine noapte de noapte pana cand somnul ma gasea ingropata sub amintiri. Intr-un fel, a tinut loc de tine...
 Apoi urma dimineata... cand totul se amplifica din prima clipa in care sufletul se trezea si incepeam sa simt cum golul din mine creste cu fiecare gand ce ma trimite la tine; niciodata nu am crezut ca voi simti golul acesta atat de profund incat sa-mi aduc genunchii pana la barbie si sa-i strang cu mainile de teama ca golul sa nu se adanceasca mai tare. Era ca si cum incercam sa-l opresc sa devina material, pentru ca daca l-as fi putut vedea cu alti ochi in afara de cei ai sufletului poate ca nu as fi reusit sa-mi stapanesc lacrimile asa cum incercam zadarnic in fiecare clipa a diminetii.
Am descoperit apoi ca somnul era singurul ce ma putea trimite in acea stare in care stiam ca nu simt mare lucru, iar daca simteam ceva, era un fel de amestec intre resemnare si amagire.
Daca imi lipsesti? Fara indoiala... Cel mai mult imi lipsesc vocea si rasul tau, singurele care mi te aduceau aproape in fiecare zi. Daca iti lipsesc? Aproape ca nu mai conteaza, iar daca a contat, nu stiu daca a facut ceva sa fie mai usor pentru mine.
Amintirile au inceput sa paleasca in fata viitorului si, cum era de asteptat, timpul a facut durerea suportabila, pana o va sterge de tot, sau aproape de tot.

Insa pana atunci...

...

Talking to the moon

Cat de tare m-ai prins in brate? Atat de tare pe cat te-am prins eu in sufletul meu? Priveste acum luna si spune-mi... cat de pregatit esti sa nu-mi mai dai drumul?

Golul din mine

     Cu fiecare secunda ma tem tot mai tare. Cui nu ii e teama ca golul, odata aparut, sa nu se adanceasca din ce in ce mai mult? Cine imi poate spune ca e un simplu gol pe care timpul il va umple fara a lasa urme in mine sau intre noi? Si chiar daca mi-ar spune...l-as crede oare? 

Nu stiu de ce simt in permanenta nevoia de a pune la indoiala orice lucru marunt ce imi poate aduce cat de putina fericire. Am ajuns la concluzia ca asta e blestemul meu si cu el va trebui sa traiesc, sa ranesc si sa ma las ranita. 

Acum, golul din mine se casca asemenea unei prapastii, iar eu sunt cea care priveste inspaimantata in jos. Oare ma va lasa sa cad sau ma va prinde in brate pentru ca apoi sa nu-mi mai dea drumul?

Nimic

     Ti s-a intamplat vreodata sa simti cu toata fiinta cum totul in jurul tau se prabuseste? Cum un singur cuvant poate destrama tot ce ai cladit cu greu? Sa incerci apoi sa lipesti la loc bucata cu bucata, in graba, gandind ca totul poate fi la fel ca inainte... 

Cred ca asta e cea mai mare amagire pe care o poti oferi unui suflet ranit: sa-i spui ca totul va fi la fel ca inainte, ca totul va fi bine.

Apoi acel moment de dupa prabusire, cand nu mai stii ce simti, ce vezi, ce auzi, ce ar trebui sa spui in continuare. Cand nimic nu iti mai pare simplu, frumos, cand nimic nu iti mai apare cu vreun sens. Cand totul iti apare ca si cum ar fi nimic.

Azi

Nu poti sa cuprinzi nimic, oricat ai vrea, oricat ai incerca. Nu poti sa iei nimic din momentul prezent pentru mai tarziu, pentru momentul pe care-l vei numi "acum", in care vei incerca sa-ti amintesti cum a fost, sa retraiesti si sa simti iar si iar fiecare gest, fiecare privire, fiecare cuvant, strangere de mana, bataie a inimii, fiecare imbratisare, zambet, suparare, fiecare sarut. 

Pe moment nu realizezi, iar pe mai tarziu nu-ti vor ajunge, nu te vei multumi cu franturi de amintiri, cu secvente intrerupte de fiecare respiratie a prezentului care-ti reaminteste ca totul a trecut, aruncandu-ti in fata trecutul... de parca noi am vrea asta, de parca ne-am multumi, de parca am sti sa pretuim si sa pastram.

Despre timp si oameni

     Nu stiu cine a spus ca timpul, odata cu scurgerea lui, schimba totul in cale. Locuri, oameni, toate trec prin schimbari ce pot aduce sufletului mai multa sau mai putina amaraciune.

     De multe ori simtim cum timpul asterne asupra noastra o tristete fara margini, care vine de nicaieri si se indreapta, intotdeauna, catre cel mai vulnerabil lacas al fiintei noastre. Astfel, am invatat sa privim deznadajduiti si neputinciosi in jur, la oamenii pe care obisnuiam sa-i cunoastem, sa-i iubim, sa le fim prieteni. Atunci, cu disperarea arzand in ochii nostrii, ii apucam de umeri si ii zguduim, tipandu-le in fata tot adevarul despre ceea ce obisnuiau sa insemne pentru noi; unei persoane dragi ii spunem ca am fost candva prieteni, ca stiam atat de multe unul despre celalalt... dar atunci fie ne va rade in fata, facandu-ne atat de usor sa ne rusinam de naivitatea noastra, fie va ridica nepasator din umeri si ne va intoarce spatele... atunci, sufletul nostru va avea atat de multe de indurat.

     Insa lucrul cel mai trist este ca nu ne vom da seama ca si noi am devenit straini pentru vechi prieteni si poate si noi, la randul nostru, am intors spatele de atatea ori. Insa cine poate opri toate astea? Noi? Nu, cateogoric nu. Nu vom avea niciodata puterea sa ne impotrivim, ci intotdeauna vom ceda si ne vom lasa macinati cu timpul, iar cand nu va mai ramane pic de insufletire in noi, fie vom regreta totul, fie ne vom accepta pe noi asa cum am facut-o mereu, dupa fiecare schimbare pe care timpul a sadit-o adanc in sufletul nostru.

Tell me about freedom

     " I always wonder why birds stay in the same place when they can fly anywhere on the earth.

     Then i ask myself the same question. "

- Harun Yahya