Despre timp si oameni

     Nu stiu cine a spus ca timpul, odata cu scurgerea lui, schimba totul in cale. Locuri, oameni, toate trec prin schimbari ce pot aduce sufletului mai multa sau mai putina amaraciune.

     De multe ori simtim cum timpul asterne asupra noastra o tristete fara margini, care vine de nicaieri si se indreapta, intotdeauna, catre cel mai vulnerabil lacas al fiintei noastre. Astfel, am invatat sa privim deznadajduiti si neputinciosi in jur, la oamenii pe care obisnuiam sa-i cunoastem, sa-i iubim, sa le fim prieteni. Atunci, cu disperarea arzand in ochii nostrii, ii apucam de umeri si ii zguduim, tipandu-le in fata tot adevarul despre ceea ce obisnuiau sa insemne pentru noi; unei persoane dragi ii spunem ca am fost candva prieteni, ca stiam atat de multe unul despre celalalt... dar atunci fie ne va rade in fata, facandu-ne atat de usor sa ne rusinam de naivitatea noastra, fie va ridica nepasator din umeri si ne va intoarce spatele... atunci, sufletul nostru va avea atat de multe de indurat.

     Insa lucrul cel mai trist este ca nu ne vom da seama ca si noi am devenit straini pentru vechi prieteni si poate si noi, la randul nostru, am intors spatele de atatea ori. Insa cine poate opri toate astea? Noi? Nu, cateogoric nu. Nu vom avea niciodata puterea sa ne impotrivim, ci intotdeauna vom ceda si ne vom lasa macinati cu timpul, iar cand nu va mai ramane pic de insufletire in noi, fie vom regreta totul, fie ne vom accepta pe noi asa cum am facut-o mereu, dupa fiecare schimbare pe care timpul a sadit-o adanc in sufletul nostru.