Despre timp si oameni

     Nu stiu cine a spus ca timpul, odata cu scurgerea lui, schimba totul in cale. Locuri, oameni, toate trec prin schimbari ce pot aduce sufletului mai multa sau mai putina amaraciune.

     De multe ori simtim cum timpul asterne asupra noastra o tristete fara margini, care vine de nicaieri si se indreapta, intotdeauna, catre cel mai vulnerabil lacas al fiintei noastre. Astfel, am invatat sa privim deznadajduiti si neputinciosi in jur, la oamenii pe care obisnuiam sa-i cunoastem, sa-i iubim, sa le fim prieteni. Atunci, cu disperarea arzand in ochii nostrii, ii apucam de umeri si ii zguduim, tipandu-le in fata tot adevarul despre ceea ce obisnuiau sa insemne pentru noi; unei persoane dragi ii spunem ca am fost candva prieteni, ca stiam atat de multe unul despre celalalt... dar atunci fie ne va rade in fata, facandu-ne atat de usor sa ne rusinam de naivitatea noastra, fie va ridica nepasator din umeri si ne va intoarce spatele... atunci, sufletul nostru va avea atat de multe de indurat.

     Insa lucrul cel mai trist este ca nu ne vom da seama ca si noi am devenit straini pentru vechi prieteni si poate si noi, la randul nostru, am intors spatele de atatea ori. Insa cine poate opri toate astea? Noi? Nu, cateogoric nu. Nu vom avea niciodata puterea sa ne impotrivim, ci intotdeauna vom ceda si ne vom lasa macinati cu timpul, iar cand nu va mai ramane pic de insufletire in noi, fie vom regreta totul, fie ne vom accepta pe noi asa cum am facut-o mereu, dupa fiecare schimbare pe care timpul a sadit-o adanc in sufletul nostru.

Tell me about freedom

     " I always wonder why birds stay in the same place when they can fly anywhere on the earth.

     Then i ask myself the same question. "

- Harun Yahya

  

     

Cerul meu de stele

     Ma intreb acum... oare cerul noptii s-a indragostit vreodata de mine? Oare vede el, cu ochii lui de stele, cum il privesc noapte de noapte si cum incerc din rasputeri sa-l cuprind pe tot cu ochii si cu bratele?

Cerul meu de stele

     El vede tot si e batran de cand lumea, dar e tanar cand renaste in fiecare seara in fata ferestrei mele. E singurul martor al tuturor simtamintelor incercate vreodata de om; el cunoaste locuri la care eu visez in fiecare clipa a noptii si pe care le vad oglindite in stelele lui. 

     De multe ori am visat ca fereastra se largeste si tot pamantul imi fuge de sub picioare, pentru ca apoi un val sa-i ia locul; si inca unul, si inca unul... pana simt marea la picioare si nisipul care fuge bob cu bob de sub talpile mele odata cu ea. Atunci, ma ademeneste in bratele ei, pana ajung sa plutesc, atat de fericita ca pot in sfarsit sa cuprind  acest cer de stele, sa strang din lumina stelelor atat cat sa-mi lumineze ochii asemenea lor, sa-i simt arzand de fericire.

     Apoi, nimic nu mai e in jurul meu, marea se retrage iar eu raman singura cu noaptea, simtind cel mai profund iubirea pentru cerul meu de stele, simtind ca l-as putea privi o vesnicie, stand acolo inghetata in loc si in timp. 

     Si de fiecare data il aud declarandu-mi soptit ca ma iubeste... dar totul nu e decat un vis.

    

                        

Good mornin' sunshine!

   

Why are you so far?

     Oare vom inceta vreodata sa mai traim printre amintiri? Sa mai traim in trecut si in viitor, iar de prezent sa uitam atat de lesne? 

     Oare voi inceta eu vreodata sa mai suspin dupa ceva ce a fost si nu se va mai intoarce? Si sa nu-mi dau seama ca eu sunt cea care nu-i da voie sa se intoarca? Pentru ca raman blocata in trecut si prezentul il traiesc in ceata... si uneori pentru ca zbor atat de departe in viitor si nu e nimeni aici, sa ma readuca unde trebuie, sa-mi taie din aripi atat cat e nevoie.

     Daca nu voi spulbera acum aceasta ceata in care ma zbat, oare voi mai avea putere alta data? 

     Acum mi-e dor de ea, de mare, dar atunci parca n-a fost nimeni acolo sa-mi zgaltaie umerii, sa-mi deschida ochii si s-o vad cu adevarat, s-o simt cu fiecare bucata a sufletului, sa mi-l spele de tot ce stransesem urat in el; pentru ca asta suntem, sau poate asta sunt eu. Acum, cea mai trista amintire este a soarelui a carui stapana era numai ea, marea... dar tristetea care se ascunde printre valurile ei este aceea a momentului prezent, caruia nu-i pot oferi nici macar un zambet stramb. Dar il vad pe el, soarele de astazi, un soare de octombrie tarziu, cum imi trimite increzator un zambet cald si sincer si eu, la randul meu, il imbratisez si-i promit ca nu voi mai inchide niciodata ochii sa visez la ceva, departe, atata timp cat prezentul este aici si nu acolo!

Buna dimineata, toamna!

     In dimineata asta am facut cunostinta cu cel mai cald si luminos soare de toamna. Strazile erau goale, dar gemeau de razele Lui, care se imbulzeau prin modelul frunzelor jumatate fara de viata, trimitandu-si pe asfaltul umed jocul lor de copii. 

Buna dimineata, toamna!

     E aproape sfarsit de septembrie, scoala a inceput, ce mai putem astepta? Nimic, doar cate o zi ca aceasta, in care soarele, de acum timid, sa ne invaluie cu o ploaie de scantei din lumina lui. Si in care sa dansam cu picioarele goale pe gramada umeda de frunze, sa simtim pe obraji, pe gat, pe maini, ploaia de topaz pe care o vom pastra inauntrul nostru pana in septembrie urmator, cand o vom revarsa din nou, intr-o alta dimineata de toamna...

Vis de vara

  Nu-l mai vazuse in viata ei, dar familiaritatea trasaturilor lui a izbit-o din prima clipa; se cunosteau doar de cateva minute, dar simtea ca il stie de o vesnicie. Il privea cu nesat, ii sorbea cuvintele si felul cum le rostea, gesturile, ticul pe care parea sa il aiba de a stramba putin din nasul fin, usor in vant, in timp ce pleoapele cu gene nici prea blonde, nici prea inchise la culoare ii acopereau ochii de un albastru-verzui. Si ea ii simtea privirile pe obrajii care ii erau rosii acum, pe gatul subtire dar zvelt, pe mainile slabute, bronzate uniform. Dar ei nu ii pasa, pentru prima data, nu o interesa cum arata in ochii unui baiat, voia doar sa il priveasca pe EL. Se multumea asadar numai sa stea aproape de acest necunoscut, de aceste maini cu degete subtiri si nervoase care o atrasesera dintotdeauna la orice baiat.

Vis de vara

     Nici nu-si daduse seama ca valurile incepusera sa-i ude tricoul, intr-atat de agitata devenise marea din fata lor, incat picaturile aruncate in graba ajungeau pana la ei; blugii ii erau de asemenea uzi din cauza nisipului umed al tarmului pe care se asezasera.

     Taceau amandoi. De fapt, niciunul nu vorbise prea mult; cu toate astea, in cele cateva minute el aflase totul despre ea din atat de putine intrebari. I se parea mai degraba timid si retras, multumindu-se cu tacerea care se lasase acum intre ei, ca si cum tot ce putea fi spus se spusese deja. Ii simti din nou privirea si ea isi intoarse capul: ochii lui pareau tristi, de parca ar fi cuprins in ei o intreaga viata de chinuri, dar aveau totodata o scanteie care juca intre undele verzi topite in acel albastru careia ei ii era greu sa ii atribuie o nuanta clara. Negrul pupilei era atat de profund incat parea o picatura de intuneric intr-un ocean tulbure, care, la cadere, declanseaza acele unde regulate oprite pana la urma de atingerea tarmului - acea margine ingrosata a irisului, care la el era de un verde inchis infiorator. Realiza ca nu-i cunostea nici macar numele si dintr-o data se incrunta, intorcandu-si privirea catre marea inspumata. El observa, dar nu o intreba nimic. Countinua sa o priveasca, aparent pierdut in ganduri si rupt de realitate, dar atent la trasaturile profilului perfect, gratios si la zvacnirile buzelor ei frumoase, naturale. Ea se intoarse si pe el nu paru sa-l deranjeze ca-i fusese descoperita tinta privirilor. Au stat atata timp neclintiti, incat l-a putut observa din nou cu atentie: expresia fetei lui se schimbase, ceva il facea sa para hotarat, atat de hotarat incat...

     Dintr-o data se simti sarutata, mai degraba abia atinsa, de parca buzele ei ar fi fost atat de fragile incat s-ar fi putut sfarama in acest fel. O atingere mai putin timida o facu sa se piarda cu totul; nu-l mai simtea decat pe el, atat de aproape si atat de real. Cu greu se desprinse o clipa pentru a putea respira din nou si el abia ii dadu drumul gurii, de parca i-ar fi fost teama ca marea agitata avea s-o smulga de langa el. Au stat mult timp asa, privindu-se in ochi si fiecare simtind suspinul celuilalt pe propriile buze, inghitindu-le ca pe propriile cuvinte.