Nimic
Ti s-a intamplat vreodata sa simti cu toata fiinta cum totul in jurul tau se prabuseste? Cum un singur cuvant poate destrama tot ce ai cladit cu greu? Sa incerci apoi sa lipesti la loc bucata cu bucata, in graba, gandind ca totul poate fi la fel ca inainte...
Cred ca asta e cea mai mare amagire pe care o poti oferi unui suflet ranit: sa-i spui ca totul va fi la fel ca inainte, ca totul va fi bine.
Apoi acel moment de dupa prabusire, cand nu mai stii ce simti, ce vezi, ce auzi, ce ar trebui sa spui in continuare. Cand nimic nu iti mai pare simplu, frumos, cand nimic nu iti mai apare cu vreun sens. Cand totul iti apare ca si cum ar fi nimic.
Oh, te inteleg, te inteleg. Simt asta prea des...
RăspundețiȘtergereNu ar trebui sa existe un "prea des" acolo. Insa cu siguranta cu totii trecem prin asa ceva, sau prin ceva asemanator atunci cand, iubind prea mult, ranim sau suntem raniti.
Ștergere