Golul din mine

     Cu fiecare secunda ma tem tot mai tare. Cui nu ii e teama ca golul, odata aparut, sa nu se adanceasca din ce in ce mai mult? Cine imi poate spune ca e un simplu gol pe care timpul il va umple fara a lasa urme in mine sau intre noi? Si chiar daca mi-ar spune...l-as crede oare? 

Nu stiu de ce simt in permanenta nevoia de a pune la indoiala orice lucru marunt ce imi poate aduce cat de putina fericire. Am ajuns la concluzia ca asta e blestemul meu si cu el va trebui sa traiesc, sa ranesc si sa ma las ranita. 

Acum, golul din mine se casca asemenea unei prapastii, iar eu sunt cea care priveste inspaimantata in jos. Oare ma va lasa sa cad sau ma va prinde in brate pentru ca apoi sa nu-mi mai dea drumul?

Nimic

     Ti s-a intamplat vreodata sa simti cu toata fiinta cum totul in jurul tau se prabuseste? Cum un singur cuvant poate destrama tot ce ai cladit cu greu? Sa incerci apoi sa lipesti la loc bucata cu bucata, in graba, gandind ca totul poate fi la fel ca inainte... 

Cred ca asta e cea mai mare amagire pe care o poti oferi unui suflet ranit: sa-i spui ca totul va fi la fel ca inainte, ca totul va fi bine.

Apoi acel moment de dupa prabusire, cand nu mai stii ce simti, ce vezi, ce auzi, ce ar trebui sa spui in continuare. Cand nimic nu iti mai pare simplu, frumos, cand nimic nu iti mai apare cu vreun sens. Cand totul iti apare ca si cum ar fi nimic.

Azi

Nu poti sa cuprinzi nimic, oricat ai vrea, oricat ai incerca. Nu poti sa iei nimic din momentul prezent pentru mai tarziu, pentru momentul pe care-l vei numi "acum", in care vei incerca sa-ti amintesti cum a fost, sa retraiesti si sa simti iar si iar fiecare gest, fiecare privire, fiecare cuvant, strangere de mana, bataie a inimii, fiecare imbratisare, zambet, suparare, fiecare sarut. 

Pe moment nu realizezi, iar pe mai tarziu nu-ti vor ajunge, nu te vei multumi cu franturi de amintiri, cu secvente intrerupte de fiecare respiratie a prezentului care-ti reaminteste ca totul a trecut, aruncandu-ti in fata trecutul... de parca noi am vrea asta, de parca ne-am multumi, de parca am sti sa pretuim si sa pastram.

Despre timp si oameni

     Nu stiu cine a spus ca timpul, odata cu scurgerea lui, schimba totul in cale. Locuri, oameni, toate trec prin schimbari ce pot aduce sufletului mai multa sau mai putina amaraciune.

     De multe ori simtim cum timpul asterne asupra noastra o tristete fara margini, care vine de nicaieri si se indreapta, intotdeauna, catre cel mai vulnerabil lacas al fiintei noastre. Astfel, am invatat sa privim deznadajduiti si neputinciosi in jur, la oamenii pe care obisnuiam sa-i cunoastem, sa-i iubim, sa le fim prieteni. Atunci, cu disperarea arzand in ochii nostrii, ii apucam de umeri si ii zguduim, tipandu-le in fata tot adevarul despre ceea ce obisnuiau sa insemne pentru noi; unei persoane dragi ii spunem ca am fost candva prieteni, ca stiam atat de multe unul despre celalalt... dar atunci fie ne va rade in fata, facandu-ne atat de usor sa ne rusinam de naivitatea noastra, fie va ridica nepasator din umeri si ne va intoarce spatele... atunci, sufletul nostru va avea atat de multe de indurat.

     Insa lucrul cel mai trist este ca nu ne vom da seama ca si noi am devenit straini pentru vechi prieteni si poate si noi, la randul nostru, am intors spatele de atatea ori. Insa cine poate opri toate astea? Noi? Nu, cateogoric nu. Nu vom avea niciodata puterea sa ne impotrivim, ci intotdeauna vom ceda si ne vom lasa macinati cu timpul, iar cand nu va mai ramane pic de insufletire in noi, fie vom regreta totul, fie ne vom accepta pe noi asa cum am facut-o mereu, dupa fiecare schimbare pe care timpul a sadit-o adanc in sufletul nostru.

Tell me about freedom

     " I always wonder why birds stay in the same place when they can fly anywhere on the earth.

     Then i ask myself the same question. "

- Harun Yahya

  

     

Cerul meu de stele

     Ma intreb acum... oare cerul noptii s-a indragostit vreodata de mine? Oare vede el, cu ochii lui de stele, cum il privesc noapte de noapte si cum incerc din rasputeri sa-l cuprind pe tot cu ochii si cu bratele?

Cerul meu de stele

     El vede tot si e batran de cand lumea, dar e tanar cand renaste in fiecare seara in fata ferestrei mele. E singurul martor al tuturor simtamintelor incercate vreodata de om; el cunoaste locuri la care eu visez in fiecare clipa a noptii si pe care le vad oglindite in stelele lui. 

     De multe ori am visat ca fereastra se largeste si tot pamantul imi fuge de sub picioare, pentru ca apoi un val sa-i ia locul; si inca unul, si inca unul... pana simt marea la picioare si nisipul care fuge bob cu bob de sub talpile mele odata cu ea. Atunci, ma ademeneste in bratele ei, pana ajung sa plutesc, atat de fericita ca pot in sfarsit sa cuprind  acest cer de stele, sa strang din lumina stelelor atat cat sa-mi lumineze ochii asemenea lor, sa-i simt arzand de fericire.

     Apoi, nimic nu mai e in jurul meu, marea se retrage iar eu raman singura cu noaptea, simtind cel mai profund iubirea pentru cerul meu de stele, simtind ca l-as putea privi o vesnicie, stand acolo inghetata in loc si in timp. 

     Si de fiecare data il aud declarandu-mi soptit ca ma iubeste... dar totul nu e decat un vis.

    

                        

Good mornin' sunshine!

   

Why are you so far?

     Oare vom inceta vreodata sa mai traim printre amintiri? Sa mai traim in trecut si in viitor, iar de prezent sa uitam atat de lesne? 

     Oare voi inceta eu vreodata sa mai suspin dupa ceva ce a fost si nu se va mai intoarce? Si sa nu-mi dau seama ca eu sunt cea care nu-i da voie sa se intoarca? Pentru ca raman blocata in trecut si prezentul il traiesc in ceata... si uneori pentru ca zbor atat de departe in viitor si nu e nimeni aici, sa ma readuca unde trebuie, sa-mi taie din aripi atat cat e nevoie.

     Daca nu voi spulbera acum aceasta ceata in care ma zbat, oare voi mai avea putere alta data? 

     Acum mi-e dor de ea, de mare, dar atunci parca n-a fost nimeni acolo sa-mi zgaltaie umerii, sa-mi deschida ochii si s-o vad cu adevarat, s-o simt cu fiecare bucata a sufletului, sa mi-l spele de tot ce stransesem urat in el; pentru ca asta suntem, sau poate asta sunt eu. Acum, cea mai trista amintire este a soarelui a carui stapana era numai ea, marea... dar tristetea care se ascunde printre valurile ei este aceea a momentului prezent, caruia nu-i pot oferi nici macar un zambet stramb. Dar il vad pe el, soarele de astazi, un soare de octombrie tarziu, cum imi trimite increzator un zambet cald si sincer si eu, la randul meu, il imbratisez si-i promit ca nu voi mai inchide niciodata ochii sa visez la ceva, departe, atata timp cat prezentul este aici si nu acolo!